Blestemul intunericului

Minibanner:

Subiect: Blestemul intunericului Lun Mar 19, 2012 11:44 am

Blestemul intunericului

Capitolul 1: Umbra intunericului

Intunericul. Desi este doar negru, intunericul este mult mai complex. Nimeni nu stie adevaratul sens al acestul cuvant, nimeni nu stie ceea ce ascunde. Atatea secrete ascunse in umbra, atatea pericole ce pandesc de dupa colt, atatea intebari fara raspuns. Totul… Intunericul caracterizeaza lumea, o formeaza si ii da viata. In acea lume, in acea bezna, unde totul ia nastere, dar nimeni nu isi da seama de acest lucru. Ignoranta a facut aceste lucruri reale, nepasarea a facut totul sa ia nastere. Nimic nu este imaginar. Nu putem spune “Nu exista” pana cand nu avem dovezi, dar se pare ca aceasta regula a fost creata pentru a fi incalcata.

Umbra intunericului, cea care ascunde tot ceea ce noi credem fantezie, tot ceea ce noi inventam. Dar oare chiar asa este? Inventam aceste lucruri? Sau ele chiar exista? Bineinteles ca da! Tot ceea ce noi credem imaginar, exista, dar de ce oamenii sunt atat de ignoranti? De ce se rezuma la “Nu exista” in loc sa se asigure de acest lucru? Este chiar atat de greu?

Mereu, de cand aceasta lume a luat nastere, tot ceea ce oamenii au creat ca fiind “ganduri proprii” au inceput sa apara. Fiintele au luat nastere, si-au facut loc in intuneric, l-au largit, s-au ascuns, pana intr-o zi…
Au iesit la iveala, si-au facut loc printre oameni, au trecut neobservati de acestia si ii vaneaza ca pe niste animale.
Poate si eu sunt la fel ca ei, dar ceva ma deosebeste. Nu fac rau oamenilor, nu-i vaneaz, nu-i ranesc. Viata m-a invatat ce inseamna sa pierzi pe cineva drag, sa nu poti face fata acelei dureri. Chiar si eu pot suferi, chiar si eu pot scapa o lacrima. Cu greu cred asta, dar este adevarat. Am o inima si incerc sa o tin aproape de mine, incerc sa o pastrez intacta, sa nu o arunc in intuneric asa cum au facut toti cei din jurul meu. Vreau sa scap de latura aceasta a mea, vreau sa o ingrop, sa uit de ea, sa nu fiu nevoita sa o dezvalui niciodata. Sa fiu la fel ca oamenii, sa traiesc alaturi de ei, sa iubesc, sa fiu iubita, sa imbatranesc si sa mor cu inima impacata.

Totul este atat de ciudat, atat de… rau. Toata aceasta lume este inconjurata de rautate, o rautate pura, fara de margini. Dar trebuie sa se sfarseasca acest lucru. Mi-a ajuns! Am venit aici pentru a schimba ceva, chiar daca voi fi nevoita sa-mi daruiesc viata la schimb. Nu-mi pasa de acest lucru atata timp cat rautatea nu mai exista in lume, atata timp cat acei vanatori vor disparea…

Nu stiu cum pot face tot ce mi-am propus. Nu stiu cum voi gasi acele creature, sau cum le voi distruge, dar toate la timpul lor. Nu voi sta cu mainile in san si voi privi cum lumea este distrusa, cum oamenii mor unii dupa altii, cum toata lumea sufera. Nimeni nu merita durerea ce o provoaca moartea cuiva drag. Nimeni nu trebuie sa simta acea durere sfasietoare ce te distruge din interior, ce te face sa innebunesti, sa vrei sa mori mai mult ca oricand. Nimeni nu merita o asemenea soarta. Am jurat ca nu voi lasa pe nimeni sa treaca prin durerea ce am simtit-o eu.

…:::Flashback:::…

Lacrimi amare se scurg pe fata mea, suspine de durere isi faceau loc printre buzele mele. O vedeam pe ea, pe fiinta ce mi-a dat viata, stand intr-o balta de sange, pierzandu-si cate un fir din viata cu fiecare secunda ce trece. De ce ea? De ce trebuie sa ma paraseasca atat de devreme?
Inima imi era facuta praf, sufletul mi-era ravasit. Fiecare parte a corpului meu vroia sa reactioneze, vroia sa tipe, sa urle, sa se descarce. Dar cu ce folos? Aceste lucruri nu o vor adduce inapoi, nimic nu o va aduce inapoi. A… murit. M-a lasat singura in aceasta lume infecta, plina de rautate unde trebuie sa lupti chiar si pentru cateva secunde de viata. Dar nu voi lasa lucrurile asa. Nu! O voi razbuna pe ea, ii voi razbuna pe toti cei care au suferit si voi suferi asa cum o fac eu acum. Nimeni nu merita sa poarte blestemul suferintei, nimeni nu trebuie sa guste din acel amar sentiment…

…:::Endflashback:::…

Chiar si acum, dupa atat de mult timp, ma doare. Numai acea amintire, acea imagine terfianta, toate aceste lucruri ma fac sa cad, sa plang, sa tip. Acea rana veche nu s-a inchis, nici nu se va inchide pana cand el nu este mort. O voi razbuna! Il voi cauta peste tot, il voi vana, il voi ucide, il voi trimite in Infern, acolo unde ii este locul.

Subiect: Re: Blestemul intunericului Lun Mar 19, 2012 12:09 pm

Ma bucur ca am inceput ficul si aici. Chiar mi-a fost dor de el.