Aburii durerii

Da. Stiu ca il am postat si pe alte forumuri, dar il voi transforma in fic cu personaje originale aici. Deci ... lectura placuta!

Aburii durerii
~Prolog~


Iubirea. Sentimentul ce te face sa incetezi sa traiesti pentru tine, ce te face sa incepi o viata noua, alaturi de cel pe care il iubesti. Toate sentimentele se intensifica, te fac sa traiesti la maxim fiecare clipa. Nimic nu mai depinde de tine, in ochii tai, tot ceea ce conteaza este el. Incerci sa gasesti alinare in lacrimile indurerate, placere in suferita si suferinta in placere. Dar merita? Merita el toate aceste eforturi, doar pentru a da cu piciorul la tot?
Ii acorzi atentie, numai el exista, dar… pentru el nu conteaza. Continua cu acele minciuni, acele ascunzisuri pe care le rosteste cu o usurinta dureroasa, ce te distruge incet si provoaca o suferinta teribila.


Capitolul 1
Andreea P.O.V.


Mergeam. Ma indreptam spre necunoscut, mergem incontinuu de o eternitate. Ceea ce fac nu are nici un sens. Parca as cauta ceva, dar nu stiu ce. Ma invart in cerc, fara un motiv anume, doar… merg. Privirea mea e pierduta printre ganduri, niste ganduri pe care nici macar eu nu le stiu. Vreau sa se intample ceva, dar ce? Toate aceste lucruri le fac in zadar, parca inima mea asteapta. Dar pe cine?
Imi continuam drumul, mergeam pe aleea vietii. Nu stiu ce m-ar putea astepta dupa colt. Poate moartea, poate dragostea, poate pericolul. Nu am de unde sa stiu, dar voi afla. “Curiozitatea a omorat pisica”. Daca ar fi adevarat, as fi moarta de mult. Si totusi… sunt aici, vie si nevatamata.

M-am asezat pe o banca, am ramas acolo. Toate gandurile au revenit, tot ceea ce simteam se intensifica. Fiecare secunda pare o eternitate, iar eternitatea, nemurirea. Ma gandesc la ceva, la cineva, dar nu imi dau seama de ce si la cine. Un chip necunoscut imi apare in minte, o silueta barbateasca ce sta in departare. Cine e? Este realitatea, sau este doar un vis?
Ma uit mai atent, incercand sa-l vad, sa-i vad trasaturile chipului sau, sa-i aflu identitatea.
Inainteaza cu pasi calculati spre mine, se apropie. Mintea mea imi spune sa fug, sa ma ascund, sa nu cad in blestemul acelei persoane, dar inima… Inima ma indeamna sa raman, sa gust din ceea ce imi ofera viata, sa ma arunc in bratele fericirii, chiar daca asta inseamna sa devin sclava durerii.

Distanta dintre noi se diminueaza cu fiecare secunda ce trece, el se apropie din ce in ce mai mult de mine. Palmele incep sa-mi transpire, respiratia mi se ingreuneaza. In stomacul meu forfotesc acei mici si inocenti fluturasi, ce ma fac sa cred ca sunt emotionata.
Dupa cateva momente de asteptare, a ajuns in fata mea. Mii de ganduri imi trec prin minte, mii de idei nebunesti. Vreau sa spun ceva, dar cuvintele sunt blocate in trafic si presimt ca nu vor ajunge vreodata la urechile lui. Incerc sa ma misc, dar nu pot. Am inghetat. Nelinistea ma cuprinde, ma face sa tremur. Poate ar fi fost mai bine sa fi plecat…

Ridic privirea, ii intalnesc ochii ce seamana cu un val de prospetine de primavara. Acei ochi, ce emana o dragoste infinita, o blandete ce cu greu o regasesti in privirea cuiva. Este… un inger. Cuvintele nu erau necesare in acel moment, tot ceea ce conta erau ochii lui.
O privire patrunzatoare, plina de mister, o privire atat secretoasa, cat si deschisa. Sentimente ce se ciocneau incontinuu se regaseau in ochii lui, ca o a doua personalitate. Cine este el?

Nu stiu de cat timp stam si ne privim, dar nu-mi pasa. Ochii lui ma fascinau, ma faceau sa-l doresc din ce in ce mai mult. Buzele mele le doreau pe ale lui, corpul meu parca tanjea dupa atingerile lui. Era un drog, iar eu l-am inhalat. Am semnat un pact cu Diavolul, m-am aruncat singura in bratele dragostei si in ghiarele reci si neiertatoare ale suferintei, Mi-am semnat sentinta la moarte.

Vreau sa plec, dar ma opreste. Mana lui catifelata mi-a atins-o pe a mea. Era exact ca atingerea unui inger. Atat de fin si de… delicat. In acel moment, corpul meu a inceput sa tremure sub mangaierile lui, corpul meu vroia mai mult decat i s-a dat. Dar… ceva imi spune sa plec, sa-l las in urma, sa ramana o umbra efemera in viata mea.

Am ignorat toate miscarile ce le-a facut. Am trecut pe langa el, am plecat. Nu m-am uitat in urma, dar stiam ca ma priveste. Fiecare miscare era calculate, fiecare pas ma durea. Durerea de a-l lasa in urma era mare, dar durerea ce as fi simtit-o in dragoste, ar fi fost si mai mare.

Waaa..... Deci am ramas cu gura cascata. :@-): Nu poti sa ma condamni, de obicei intalnesc chestii de genul 'avea parul de nu stiu ce culoare, ochii de alta culoare, purta blugi si nu mai stiu eu ce bazaconii....'

In primul rand, titlul este foarte inspirat si atrage. Mai mult de-atat nu trebuie sa stii. :)))

Ideea e absolut geniala. Nu e chiar nemaintalnita, dar felul cum ai prezentat-o a fost foarte inspirat si asta o face speciala.

Apoi, descrierea ta iti taie rasuflarea. Clar! Se vede ca ai muncit sau ai un talent innascut. Ba chiar ambele! Felul cum descrii este foarte expresiv si am zarit cateva figuri de stil pe acolo.

De actiune nici nu mai pomenesc, unde exista descriere, mi-e clar ca si actiunea decurge lent, la locul ei. Nici de dialog nu zic, ca nu exista si asta e foarte bine pentru primul capitol. Contureaza cadrul mult mai frumos un pasaj lung de descriere decat unul de dialog, oricat de mic ar fi.

Greseli nu am vazut, dar nici nu m-am uitat cu atentie, ma interesa mai mult descrierea.

Estetica este foarte buna, no comment. Imi place ca scrii pe centru.

So, astept nextul cu nerabdare. E un inceput mai mult decat promitator si cu regret iti spun ca eu nu am mai citit ficul asta inainte, deci... ai un fan fidel de acum incolo. Spor la scris, ca vad ca de idei nu duci lipsa, si pupici! :X

Capitolul 2
Andreea P.O.V.


Lacrimile cerului se scurg usor pe fereastra, zdrobindu-se apoi de cimentul rece. Totul este mohorat, precum sufletul meu. Gandurile nu-mi dau pace, ma induc in eroare, ma fac sa imi ies din minti. Imi aduc aminte de acea seara. Desi a trecut o saptamana, el a ramas in mintea mea. Vreau sa-l uit, dar nu pot. Nu stiu daca a fost bine sau rau ca am plecat, dar nu am de gand sa-l las sa-mi invadeze inima. Nu! E doar un strain. Sunt o prada usoara, recunosc, dar… ceva imi spune sa stau departe, sa-l uit. A fost doar un incident, ceva ce nu se va repeta. Nu il voi mai revedea vreodata, e istorie. A fost doar o umbra efemera in viata mea, ce si-a lasat amprenta cu brutalitate, zguduindu-mi mintile.

- Andre, te cauta domnul Voda.

Aud ca un ecou vocea fratelui meu. Nu-l bagam in seama, eram monotona, plecata in lumea mea, departe de durerea ce ma putea atinge in orice moment. Nu vroiam sa stiu de nimeni si de nimic, dar totusi universul nu era de partea mea. Oricat as vrea sa fug, sa nu mai aud de nimeni, existenta mea mereu va fi marcanta, mereu va dainui.

- Andre! Striga Andrei la mine.
- Aaa da, ce? Spun eu debusolata, uitandu-ma in stanga si in dreapta, nestiind ce se intampla.
- Am spus ca esti asteptata jos. Imi spune pe un ton iritat, dupa care paraseste camera.

Ma ridic confuza de pe pervazul geamului, iar dupa, cobor jos. In living, mai exact pe canapea, era el. Cel de saptamana trecuta, cel pe care l-am lasat in urma. Dar cum? Incerc sa-mi vin in fire, scutur usor capul. Ma uit din nou, dar tot ceea ce vad este seful meu. “Adoratul” meu sef, Voda Razvan. Ii arunc o privire nu tocmai draguta, apoi ma asez pe canapea. Nu-mi pot da seama ce vrea, de ce a venit aici.
Ma uit la el, se uita la mine. Suntem precum doi copii care nu au curajul sa-si adreseze nici un cuvant. E chiar penibil, dar… nu am de gand sa fiu eu cea care incepe conversatia.
Inghite in sec si isi muta privirea. Oftez exasperata, dar totusi confuza. Vreau sa aflu mai repede ce se intampla, de ce e aici.

- A aparut un nou cadavru.

Vocea lui rasuna in intreaga incapere, ca o sentinta la moarte. Un nou cadavru, un nou caz. Mi se pune un nod in gat, iar ca niciodata, frica pune stapanire pe corpul meu. Nu vreau sa merg acolo, nu vreau sa aflu cine si-a pierdut viata. Vreau doar sa stau acasa, sa uit de cuvintele lui Razvan si sa-mi traiesc viata mai departe. Dar pot? Bineinteles ca nu! E de datoria mea sa merg acolo, sa investighez acel caz, sa aflu cauza mortii.

Oftez resemnata, ma ridic si plec fara sa-i adresez macar un cuvant. L-am lasat in urma, m-am dus in camera mea, m-am imbracat. Cand am coborat inapoi in living, era in aceeasi pozitie. Privea absent intr-un punct fix, nu parea a fi in apele lui. Il trezesc din starea lui de hibernare cu un simplu “Mergem?”, iar raspunsul lui nu intarzie sa apara. Ne indreptam spre usa, imi iau cheile casei si ma incalt.

- Andi, am plecat! Nu ma astepta.

Tip eu cat sa fiu sigura ca ma aude, dupa care am iesit pe usa. Ma indrept alaturi de seful meu spre masina lui, apoi ocup locul din dreapta, langa el. Imi sprijin capul de geam, incercand sa ma relaxez, dar… ceva ma nelinisteste. Nu stiu ce, dar frica ce o simteam acum cateva minute, se intensifica. Nu imi pot da seama ce se intampla cu mine. De ce simt ca se va intampla ceva rau? De ce simt ca viata mea se va schimba radical odata cu acest caz?